You are currently browsing the tag archive for the ‘Bulgaria’ tag.
Ministrul Turismului şi-a făcut bine socoteala, concentrându-se pe mănăstiri şi zonele balneare: marea bulgărească, luată cu asalt de conaţionalii săi şi aptă să ofere condiţii excelente, poate fi considerată o prelungire a litoralului nostru.
Marea bulgărească a ajuns o „prelungire“ a litoralului românesc
Bulgaria e soră cu românul. Cu turistul român care a dat marea de-acasă pe cea de la sud de Dunăre. Dacă n-ar fi inscripţiile chirilice, nici n-ai observa că ai ieşit din ţară. La Ruse, vameşii lor vorbesc pe înţelesul tău (cu accent insesizabil), iar odată ajuns în staţiuni, româna pare limbă oficială.
Nisipurile de Aur ar putea trece, de fapt, drept o staţiune de-a noastră. La recepţiile hotelurilor, la restaurant şi în magazine, pe terase şi pe plajă, toată lumea o rupe pe româneşte. Normal, comunicarea e sufletul comerţului. “Bună seara, ce faci, poftim, poftim! Mâncare bună avem!”; “Nu place color? Schimbăm! Hai, doamna, probeşte!”; “Bere rece? Vine, vine! Ce pufteşte domnu’?”. Există chiar şi specialităţi cu dedicaţie: pe meniul unei terase de lângă plajă, tronează, pe lângă obişnuitele pizza, hot dog şi kebab, “friptură de şmecher”. Ortografiată impecabil.Cabinetele foto, în care poţi face poze retro, în costum de epocă, funcţionează pe acelaşi principiu.
Odată ce te-ai echipat în ţinutele amintind de alte vremuri, fotograful te instruieşte ferm: “Stai drept! Capu’ sus, fără guşă! Te uiţi la mine! Acum, toţi zâmbeşte!” Există chiar şi o cârciumă românească, în care găseşti porc, miel şi viţel la proţap şi, aţi ghicit, manele. Restaurantul – plin ochi, la ceas de seară – din centrul staţiunii e singurul loc din care răsună, live, tânguielile troglodite cu pretenţii de muzică aleasă. În rest, tot manele, dar în forma folclorului autentic bulgăresc, a pieselor arăbeşti ori a ritmurilor indiene, fiecare în restaurantul cu specific. Ar fi falimentat patronul român, dacă ar fi angajat nişte muzicanţi care să presteze sârbe, hore şi doine? Puţin probabil. Totuşi, în loc să-şi păstreze caracteristicile naţionale, proprietarul a preferat să fraternizeze sonor cu majoritatea.
Invazia neanderthalienilor
Ar fi fost perfect dacă şi turistul român ar fi ales să fraternizeze cu restul lumii, întru civilizaţie. Dar, fiindcă e majoritar (cam 90% din totalul muşteriilor vin de la noi), trăieşte senzaţia că are tot dreptul să exporte mârlănia din ograda proprie şi la bulgari. Dacă şi-a luat bilete la un hotel răsărit, ba a optat şi pentru all inclusive, a tras concluzia că şi mitocăniile sunt cuprinse în pachetul agenţiei. Nu contează că piscina hotelului are 4 metri pe 4, o matahală de 130 de kile se aruncă în apă, împroşcând totul în jur. Încurajat, tovarăşul de gaşcă imită insistent figura, plus că-şi îndeamnă şi odrasla să intre în bazin cu tot cu ditamai salteaua gonflabilă. Restul lumii nu mai are loc decât să-şi ude degetele de la picioare? Nu contează, important e ca grupul vesel şi nerod să se simtă excelent. La obţinerea bunei dispoziţii contribuie decisiv răgetele, înjurăturile schimbate cu nevasta şi pasele cu colacul peste scăfârliile vecinilor de şezlong.
La masă, ghiolbănia se manifestă plenar: deşi există un cod vestimentar şi nişte restricţii, şefii de trib îşi preumblă burţile dezgolite printre platourile cu mâncare. Unul, circumspect, analizează oferta, la capitolul “feluri principale”. Nu stă, ca toţi fraierii, la coadă, nici nu se oboseşte să pescuiască bucăţile de friptură cu cleştii tradiţionali. Îşi vâră mâna în tava cu aripioare prăjite şi apucă una cu degetele. Dezamăgit de calitatea produsului, îl depune înapoi în container, apoi înşfacă o altă aripă. Istoria se repetă de trei ori, până ce ţopârlanul e satisfăcut de aspectul bucăţii de pui. După ce transportă către masa familiei nenumărate farfurii umplute până la refuz şi zeci de halbe de bere, pare că, în sfârşit, s-a săturat. Eroare: în drum spre ieşire, mai bagă o dată dreapta într-o mare de rulouri. Plină de admiraţie pentru vitejia omului ei, consoarta face acelaşi gest.
Victorie totală.
Plimbări pe faleză “condimentate” cu urlete; staţionări la lift de care profită, pentru a-şi altoi zgomotos plodul obraznic (n-are relevanţă că e trecut de miezul nopţii); dialoguri nocturne de pe balcoane diferite, miştouri aberante de alţi clienţi ai hotelului, toate fac parte din arsenalul de concediu al râtanului român. Nu se sinchiseşte de confortul celorlalţi, ce face la Jupiter, Mamaia ori Eforie Sud face şi la Nisipurile de Aur. Nu contează că aici totul e pus la punct, că printre turişti s-au mai strecurat şi nemţi ori japonezi, dacă nu le convine atitudinea lui n-au decât să-şi programeze vacanţa în Hawaii. Aici, pe străzile pline cu maşini cu numere de Bucureşti, Vaslui, Vrancea, Neamţ, Mehedinţi, Mureş şi chiar Constanţa, ghiolbănia made in România se simte îndreptăţită să facă legea.
Sursa http://www.gandul.info/reportaj/vacanta-in-bulgaria-mitocania-romaneasca-scoasa-la-export-4740371
http://www.gapo.ro/slideshow_album/10612/ Am pornit spre Veliko Turnovo cu ocazia unui weekend prelungit, de 1 mai. La 6 dimineata ne-am imbarcat si, in jur de 10, beam o cafea calie pe o terasa de la intrarea in oras. Axa Bucuresti-Giurgiu-Ruse ar trebui trasata in aproximativ 2-3 ore, insa cand mergi pret de cativa km dupa indemnul indicatorului de 20 -30 km la ora…
Am plecat fara planuri de cazare. Initial parea ca orasul este deja intesat de turisti, si ca mai bine, pe inserate facem cale intoarsa spre Bucuresti. Orasul e plin de hoteluri noi unde se poate sta in condintii decente, insa sunt atat de noi incat nu au fost urcate inca pe internet. E loc pentru toata lumea.
Prima optiune a fost hotel Comfort (langa celebrul Pink Backery), are o priveliste minunata catre cetate, insa drumul de acces nu parea la fel de “comfortabil”, mai ales venind din plimbari nocturne.
Next steps: Hotelurile Bolyarsky – central, dar full, Panorama – elegant si central, din aceeasi categorie Tsarevetshotel. Alt hotel, de bun gust, Anheabg.
Am mai gasit un site interesant pentru cazare in Bulgaria: http://www.hotelbg.net/
Strazile de piatra, inguste, pisicile lascive, caldura de mai, te fac sa te simti ca intr-un labirint. E un oras mic, insa imprevizibil. Din fiecare rascruce se bifurca alte scari, alte drumuri, care deschid, la randul lor noi privelisti.
E interesant si macabru, in acelasi timp, modul in care tarnovenii isi slavesc mortii. La poarta fiecarei case, sau pe stalpul din fata casei, sunt lipite, in alb si negru, chipurile, defunctilor care au locuit acolo.
La masa
In Bulgaria se mananca bine, oferta culinara este generoasa, diversificata, la preturi accesibile. Singura hiba sunt meniurile chirilce si denumirile fara poze.
La Pizza Tempo se mananca mancarea din poze:) Portiile mari pot fi impartite la 2, insa nu au terasa, iar inauntru este oarece panza de fum. Comanda soseste repede.
O limonada acra a mers teribil de bine cu mancarea (cam uleioasa) de iepure tapetat cu o pojghita de cascaval.
Am mai mancat la Boghart pe terasa. Mi-am comandat o salata de castraveti cu iaurt si marar. Am primit un platou din care se puteau infrupta vreo 3 persoane.
Aproape de meziul noptii am poposit le Ego – pizza&grill. Am mancat o crema minunata de lapte rece cu dulceata din fructe de padure si alune prajite.
Un balcon suspendat unde se aude muzica spaniola veche (in jur de ora 9.30 de dimineata), am baut o cafea cu lapte, facuta chiar de patron. Cand mi-a adus ceasca, deja cadea pe peretii exteriori o suvita de zat. Muzica, mirosul de mucegai lasat la aer, pasarile…Gradina Piccolo.
Cum mergi in sus, pe scari de la Obelisc, urmezi serpentinele sau scuraturile abrupte de piatra, ajungi pe creasta orasului, acolo unde totul pare mic in fata ta.
Balchick
La doar 60 de km de Vama Veche (sau de Varna) diguri dese impart valuri lungi in segmente mignone si bland-spumoase.
Anul acesta am trecut granita bulgareasca de doua ori. Odata la inceputul lunii lui Cuptor, iar, a doua oara, in chiar zilele care au glisat tabloul autumnal peste razele varatice.
Nu stiam ca lipita de Romania este o lume atat de diferita.
Daca vii ca pieton, din Mangalia poti lua (cu 20 eur dus-intors/pers) un minibus care face traseul Balcic-Albena–Varna. Este foarte practicata si varianta TAXI (50 eur dus).
Primul hotel care deschide scena “esplanadei” din Balcic este Lotos. Un hotel nou, foarte modern cu mobila de culoarea mahonului (fara lift, desigur).
Mancarea este excelenta, foarte variata, servirea impecabila, cu 10% reducere daca esti clientul hotelului. Ospatarii vin la timp, sunt relaxati, iar, in fiecare seara, se canta live.
In Balcic este bine inradacinata constiinta, cultura turistului.
A doua oara am stat tot in Balcic, la pensiunea Brezite, o pensiune cu multe scari spiralate, iar receptia abia la finalul acesti cochilii ascendente, aparent, interminabile.
Singura optiune, pentru ca Balcicul era sub asediu turistic.
Prima data am descoperit Balcicul cu mare emotie. Cotloane inverzite de scari si verdeata. Liniste de piatra, frunze proaspete, o somptuozitate intima, calduta, alintatoare. Am zabovit pe scarile care unesc zona din spatele ultimei pasarele de hoteluri cu plaja. Cateva “tulumbe” dulci m-au domesticit si m-au tranformat pentru cateva momente intr-o fiinta boema. Respiram mai sacadat decat de obicei, mestecam mai incet. De pe scari am ajuns la o terasa ascunsa in vegetatie pe care nu am descoperit-o, ci am fost agatata si trasa inauntru. Acolo am primit, cu mare bucurie, un meniu…in alfabet chirilc. Personalul nu vorbea limba engleza…Am avut noroc…”nescafe frappe” este un cuvant international.
Dupa un pui de somn, in dupa amiaza in care am ajuns, am poposit in “cuibul linistit”, castelul Reginei Maria.
Dar inainte de asta am avut parte de o parada exotic-(ex)comunista, plina de culoare, a copiilor provenind din toate tarile scapate de dictatura. Am aflat atunci ca parada se afla la a 3-a editie si este initiativa unei foste profesoare de”nu stiu ce”. Din zvonuri nu se cunostea exact de ce s-a ales tocmai Balcicul pentru acest eveniment (tinut in fiecare an prin iunie).
Castelul Reginei Maria…nu stiu ce sa povestesc, asa ca aparatul de fotografiat va fi, pentru acest pasaj, ventrilocul care nareaza impresii.
Degustarea de vinuri este la discretie. Pentru doar 10 leva vizitezi castelul (“si gradina…”) si ai parte de niste vinuri minunate. Am cumparat pentru acasa cateva sticle de vin dulce de trandafiri. Il ador, desigur, dupa vinul de smochine cumparat din Granada.
http://www.flickr.com/photos/7246332@N06/sets/72157607649295947/
Plaja in Balcic este mica. Parca este o plaja…personala. O plaja cat un lighean. In apa, aproape de mal, sunt pietre razlete, dar indraznete, care te pot rani in orice moment de neatentie.
Cu toate astea, toamna se aduna alegele la mal. Mirosul este…puternic marin. Apa usor cam incruntata, iar uneori sumbra.
Tot in iunie, mai precis in perioada 23-30 iunie, am prins, pe final, the short film fest (www.film-fest.org). Un festival de scurt metraje la care participa deopotriva amatori si profesionisti. Castelul Mariei devenise un “castel babel” unde se auzeau simultan “limbile pamantului”. O risipa de creativitate, cinism, idei dintre cele mai abstacte, abjecte, absconse…totusi idei noi si prin asta atenuau orice repulsie. Ce era ciudat insa, ca tenta generala a tresaririlor cineaste (majoritatea avand regizori de sorginte studenteasca) purtau o sufocanta amprenta mortuara. Cadavre, sange, crime de incremeneai.
Albena http://www.flickr.com/photos/7246332@N06/sets/72157607671828320/
Cand toamna abia se iteste, Albena este inca plina de turisti, in mare parte, compozitie romano-germana.
Sa fie mai bine de 10 ani de cand nu m-am mai jucat atat in valuri de 2 metri. Albena are nisipul de culoarea zaharului brun. Este eleganta, cu preturi ceva mai mari decat in Balcic. Nu imi amintesc decat valurile mari si cocktail-ul de fructe exotice pe care l-am baut alaturi de alti concetateni pe terasa unui hotel de 5 stele:)
Cap Kaliakra http://www.youtube.com/watch?v=uGFvwzxzzy8
Am ajuns aici in ultima zi de vara si prima zi de toamna. Vantul batea pana iti dadeau lacrimile, marea era si ea ravasita si avea reflexee stranii, iarba golita de orice urma de petala avea o culoare galbuie-verzuie-maronie-nostalgica. Parca iti era frica sa faci vreo fotografie la marginea vreunei stanci pentru a nu fi trantit in stalagmitele cu boturi tocite de valuri.
Ca sa intri in Kaliakra costa 3 leva de caciula (cam 6 lei). Negustorii vand acolo ochi de tigri, turcoaze si alte pietrisuri colorate (la preturi turistice), iar, daca nu vand pietre, vand virgine la 15 leva.
Legenda virginelor care s-au sfaramat de roci si au murit inecate (fugind din calea turcilor) este “suflteul negotului” asa cum este si dracula la noi.
http://www.youtube.com/watch?v=lSLM2o9YaSE
Sigur, as fi ingrata sa spun ca doar atata amintire mai am de la Kaliakra. Nu este asa. Kaliakra te lasa fara suflare. Nu stii unde sa iti atintesti privirea. K te elibereaza, iar vantul din ziua a 14-a a lui Rapciune purifica de’a binelea, dadea gravitate locului.
E o senzatie pe care unii o simt atunci cand iubesc in conditii vitrege. Desi indura frig, vant, praf rasculat totusi nu pleaca, ba, mai mult, se cufunda in cotloanele si scorburile cele mai adanci ale “kaliakrai”.
Necrolog: Moartea unui pui in balta
In Bulgaria am baut bere Zagorka si Kameniza si am mancat pentru prima data (si ultima) pui de balta. Avea o crusta de ou prajit si faina care opunea rezistenta grunjoasa cerului gurii. La prima muscatura erau dezvelite niste oscioare impotmolite intr-o carne albicios-lucioasa care se strivea intre dinti si dintii scartaiau in contact cu ea.
Am incercat sa mananc din aproape in aproape muscand cu dintii in asa fel incat sa nu ating cu buzele cocolosul de carne. Am mancat 3 perechi de picioruse din portia (nenecesar de indestulatoare) formata din 5 duete de broscute.
Urmatoarea destinatie, va fi, cel mai probabil (la recomadarea spontana a unui “calator singuratic”) sudul Bulgariei, de la Varna in jos, pe coasta… http://www.tripadvisor.de/LocationPhotos-g635769-Sozopol_Burgas.html
I-Witness 